tbm

Când vezi oamenii din jurul tău pe care nu îi cunoşti, pe străinii de la tot pasul, îi priveşti ca pe nişte oameni normali, oameni obişnuiţi fără nimic special. Nu cred că este cineva care când vede un străin se gândeşte că acel om ar putea avea ceva calităţi. Este normal să nu te gândeşti la asta când vezi o persoană necunoscută. Gândirea asta ar putea apărea în momentul în care intri în vorbă cu acea persoană. Şi aşa se face că oridecâteori vedem o persoană străină ni se pare o persoană normală şi astfel toţi oamenii sunt normali atâta timp cât nu îi cunoşti. Nu ţi-au creat niciodată probleme, nu te-au ajutat niciodată, nu ţi-au vorbit şi nu te-au ascultat astfel că nu ai de unde să ştii dacă este om bun sau om rău şi intră în categoria de mijloc: oameni normali. Oamenii sunt toţi normali şi în momentul în care intri în vorbă cu ei îţi faci prima impresie care poate însemna o prima decizie în a spune dacă acea persoană merită sau nu osteneala. În momentul în care o persoană necunoscută începe să devină cunoscută se poate ca din categoria oamenilor normali să treacă ori în categoria celor fără scrupule, celor fără caracter, a oamenilor fără Dumnezeu, alţii pot să treacă în categoria oamenilor care ştiu să asculte, ştiu să fie apropiaţi, ştiu să vorbească, ştiu să se poarte şi astfel acele persoane să devină persoane dragi prin comportamentul lor şi modul de a gândi. Se poate ca după ce începi să cunoşti o persoană mai bine să rămână în aceiaşi categorie a oamenilor normali asta mai ales când majoritatea oamenilor intră în această categorie şi în categoria oamenilor care te-au dezamăgit odată ce i-ai cunoscut.

Diferenţa între oamenii normali şi oamenii speciali este doar în modul de atitudine deoarece oamenii normali au în ei un potenţial enorm şi au multe cunoştinţe numai că spre deosebire de cei speciali nu îşi asumă riscul de a avea încredere în oameni şi aleg să rămână la un nivel mediocru .

Oamenii normali alega să nu se apropie prea mult de celelalte persoane deşi ar putea dar nu o fac de teamă să nu fie dezamăgiţi Toţi oamenii sunt normali până ajungi să îi cunoşti şi odată cu cunoaşterea şi în funcţie de cât te mult eşti gata să acorzi încredere unei persoane, acea persoană poate să îţi devină un adevărat prieten sau poate să îţi pară rău că l-ai cunoscut. Este adevărat că nu poţi să crezi orbeşte într-o persoană necunoscută dar poţi măcar să renunţi la prejudecăţi şi să fi deschis în a cunoaşte mai bine acea persoană. Depinde de noi dacă o persoană poate să îţi devină cel mai bun prieten sau nu. Dacă tu vei lăsa acea persoană să te cunoscă atunci sunt şanse, dar dacă nu prea laşi acea persoană să te cunoască nu ştiu dacă poate să treacă peste acest zid.

De ce nu putem şi astăzi să fim aşa? De ce ne tot grăbim, de ce ne închidem sufletul, de ce suntem agresivi şi uruszi, de ce fugim de propria umbră şi ascundem în adâncul inimii cele mai frumoase gânduri? De ce ne este frică de comunicare şi sinceritate , de eleganţă şi fineţe, de adevăr şi frumuseţe? De ce am pierdut capacitatea să fim noi înşine într-un furnicar de idei şi să ne evidenţiem? De ce doar o mică parte dintre noi au curajul să strige în gura mare că „Eu sunt Eu şi nimeni Altul”? De ce nu putem să scriem ,să pictăm şi să cântăm ce simţim cu adevărat, nu ce aude şi ascultă „ turma ”?

…De ce nu putem să ne călcăm pe orgoliu şi să zicem că suntem noi, suntem adevăraţi, avem o lume a noastră, gândim altfel şi suntem, de fapt, îmbobaţi cu parfum de eleganţă şi fineţe în mişcări, gesturi , cuvinte, gânduri? De ce ne este frică de „mulţimea cenuşie”?…

Toti avem o parte a trecutului care ne doare, amintiri asupra carora vom reveni din cand in cand .Din,pacate,sau din fericire,aceste amintiri ne ajuta sa invatam a ne apara de posibilele greseli in viata atunci cind ne dam seama ca nu este prea tirziu.Dor…si e normal.Important e sa le acceptam in masura in care putem,ca pe o durere tacita a trecutului nostru pe care nu avem cum sa o impartasim cu nimeni…In timp chinul asta se va diminua,dar niciodata nu va trece cu adevarat.Trebuie doar sa fim puternici si sa nu ne lasam doboriti de amintiri dureroase.

Caut savant care sa vindece amintiri si realitati.nu ofer recompensa …..doar subiect….

Viata noastra depinde de sensul intrebarilor pe care ni le punem si de natura acestora.Frumusetea din noi se ascunde sub un val magic revarsandu-si uneori gratia asupra noastra.Oare cati dintre noi, cei care alcatuim acest univers mai simtim frumusetea din noi? frumusetea sufletelor noastre? Traim intr-o lume plina de rautate,am mai spus-o de multe ori. De mult timp incerc sa scap de acest sentiment, am si reusit o data dar nu peste mult timp am revenit la vechea parere,insa astept in continuare intr-o schimbare a mentalitatii oamenilor, in sensibilizarea sufletelor. Astept in continuare ca aceasta lume sa devina o lume minunata cu oameni minunati. Am o incredere deplina in oameni. Pentru mine, acest lucru a devenit un defect, altii o pot cataloga drept calitate insa mie aceasta incredere in oameni mi-a adus doar suferinta.De ce oare se schimba oamenii intr-un timp foarte scurt atat de mult incat sunt de nerecunoscut ? De ce mi se intampla mie sa intalnesc astfel de oameni si sa ma imprietenesc cu ei? Oameni, cu care candva imparteam tot ce aveam, ne impartaseam unii altora gandurile noastre cele mai ascunse, ne ajutam intre noi, ne bucuram impreuna de minunile vietii, eram fericiti. Eram fericiti pentru ca aveam parte de o astfel de prietenie, o prietenie sincera, o prietenie pe care o pretuiam si tineam foarte mult pentru ca aceasta sa nu se destrame si tocmai asta s-a intamplat. Tot ce a ramas acum in decursul anilor din acea bucurie, e tristete, deznadejde si foarte multa indiferenta fata de ceea ce candva a fost cea mai buna prietena. Pentru mine, aceasta prietenie care odata a fost tot ce aveam mai scump pe aceasta lume mi-a comfirmat pentru a nu stiu cata oara ca prietenul la nevoie se cunoaste, si care a sapat in sufletul meu adanci pareri de rau. Ar fi frumos sa imprumutam cat mai mult din firavele firisoare de iarba, petalele albe si roz ale pomilor infloriti primavara, arcuirea fina a florilor si sa le aducem in sufletul nostru. Doar asa sufletul nostru va inflori asemeni florilor de mai si astfel vom fi mai frumosi, mai buni, mai intelegatori. Stiu ca mai exista oameni cu sufletul mare, sensibili la tot ceea ce-i inconjoara si care pretuiesc cu adevarat iubirea. Sunt prea putini pentru o lume atat de numeroasa plina de aschii,frumuseti si necunoasteri.Cert este ca suntem trecatori pe aici prin  incurcatura crengilor crescute in viata noastra si drumul inapoi nu ne este la indemina.

De ceva timp nu am mai scris…..scuze…nu am prioritate la stari pentru anumite subiecte…(si aici mint ca un porc )…cred ca departarea sau pierderea in timp este mai buna decit amanuntul prezentei sub forma de obiect……Mai rau este cand ai ce a spui si nu ai cui pentru ca observi ca …sau cineva nu intelege ce vrei sa exprimi …spui sau prezintii.Din partea mea e “wax“…ce cred sau daca au intelepciunea perceperii unei stari.

Ma bate gindul sa scriu despre adincul nostru ca oameni…..ce fel …ce cum sau ce ne mai ramine de vazut in interiorul nostru in masura in care putem sa observam asa ceva….cred ca este interesant.

si ca sa fiu in ton cu “MAREA INDOBITOCIRE GLOBALA “nu consumati AER,APA SI VECINI …

” Teama de oameni sau „socio-fobia” este tema devotionalulul de azi. Si de data aceasta va rog sa aveti in vedere sa cititi textul biblic din Ieremia (macar cap 1) si sa vedeti ca teama de care se vorbeste, apare normal la oameni ca el sau ca noi, aflati la intersectia dintre timiditatea interioara si expunerea fata de violenta unor elemente sociale care ne inconjoara.”

Pentru mine nu face nici….(cu scuzele de rigoare dar este fff adevarat)

Nu te resemna cu esecurile, pentru ca in tine vei construi un zid care iti va sufoca fiecare principiu.
Inainte de a incepe sa scriu, ma gandeam sa dau doua definitii:
Ce este resemnarea? Acceptarea unui rau fara impotrivire!
Ce este caracterul? Totalitatea insusirilor psihice stabile ale omului privit ca membru al societatii… cu alte cuvinte: fire.
Fiecare din noi traieste intr-un microcosmos in care isi creeaza propria lume avand ca temelie principiile dupa care se ghideaza in viata.
Caramizile… zidul din microcosmosul nostru: sufletul fiecaruia cred ca este despartit de un zid: de o parte a zidului se afla dorinta pentru libera alegere, iar de cealalta parte se afla opusul… ceea ce nu iti doresti dar esti obligat sa faci, partea din suflet care te dezamageste si care te impinge spre acelasi gand: resemnarea.
Zidul dintre cele doua sentimente firesti este construit din circumstantele(imprejurarile), in care viata, mediul in care traiesti sau in care ai crescut, te-au impins intr-o anumita directie.
Fiecare caramida din zid repezinta cate o circumstanta din viata ta.
Fiecare dezamagire pe care o traiesti, fiecare vis spulberat, fiecare speranta catre un microcosmos sau o lume utopica, fiecare obstacol pe care viata ti l-a rezervat si peste care nu ai reusit sa treci, reprezinta o caramida in acest zid.
Cu cat zidul devine mai inalt si ia mai multa amploare in lumeea pe care ti-ai creat-o, cu atat sperantele devin mai slabe si se naste in noi sentimentul de resemnare.
Ceea ce vreau eu sa spun este ca visurile mor in noi o data cu esecurile, cu cat sunt mai multe esecuri, cu atat speri mai putin la o lume mai buna. Sentimentul asta face parte din noi, este viu si traieste o data cu noi.
Sigura arma impotriva zidului este ambitia… ea deschide o fereastra in zid si lasa lumina sa treaca in partea intunecata de dezamagire.
Priveste oamenii pe care locul de munca si viata sociala si ambianta din care isi hranesc sufletele, i-a impins sa devina niste oameni care nu mai spera, care nu mai au principii, si care miros a incultura si a tigari ieftine. Oare meseria i-a transformat in ceea ce sunt? NU! Resemnarea…
Lupta impotriva ei, arata trupului ca in el inca mai zac sentimente, invie focul sperantei din tine, aprinde lumina din lumea ta si poate vei reusi sa depasesti fiecare esec care te impiedica sa iti urmezi principiile pe care ti-ai construit caracterul.
Ambitia este singura arma impotriva resemnarii care se naste o data cu primul esec si moare o data cu noi!

(NU SUSTIN CA ESTE VREO OPERA DE ARTA DAR AVEAM MULTE IN CAPUL DIN MINTEA MEA CARE CEREAU SA IASA AFARA)

Pe masura ce trec anii, adunam tot mai multe amintiri si tot mai multe obiecte sau fotografii care ne leaga de un anumit eveniment sau de o perioada în care totul a mers struna.
Dar când refuzam sa acceptam prezentul si ramânem ancorati în trecut retraind în minte momentele frumoase de odinioara, riscam sa avem probleme.

Cine ma cunoaste stie ca sunt o persoana energica si plina de viata. Intrebarea care mi se pune foarte des este: Tu nu ai momente in care cazi? Cum iti mentii echilibrul?
Da, am momente in care cad, si accept ca am aceste momente, sunt constient de ele si ma intreb intotdeauna de ce au venit in viata mea, ce s-a intamplat in starea mea de am atras asa ceva.
Cum imi mentin echilibrul?
Lucrez cu mine zi de zi, iar o zi pe saptamana mi-o dedic. Imi iau caietelul, imi fac temele, stau de vorba deschis cu mine, ma scutur, ma cert, daca e cazul… , apoi multumesc si apreciez fiecare moment care m-a dus sa aflu ceva nou despre mine, despre viata mea, despre nelinistile mele.
De asemenea am grija cu cine interactionez si apreciez prietenii sinceri si adevarati. Evit sa mai am in jurul meu persoane negative, care se tot plang si care se complac cu viata lor. E alegerea lor, le-o respect dar atat. Am realizat ca de multe ori vroiam sa ajut persoane si cand nu mi se cerea ajutorul si coboram cu ei in “groapa” si imi trebuia mult timp apoi sa imi revin. Te poti ajuta doar singur, eu nu mai joc rolul de “salvator” demult.  Gandeste-te daca faci asta ce ai “achizionat” de fapt… multe frustrari cu siguranta.
Intalnesc tot mai multe persoane care imi spun: vreau sa ii ajut pe ceilalti. Ar fi bine sa intelegem ca doar ei se pot ajuta si nu ajunge doar sa vrei. De multe ori a vrea nu inseamna decat atat “a vrea” si nu a actiona. Ce poti face e sa le pui la dispozitie experientele tale, cunostintele pe care le ai si sa ii indemni sa actioneze, tu fiindu-le alaturi. ATAT.
Echilibrul ti-l mentii cand traiesti in prezent, cand vibrezi si esti constient de fiecare moment pe care il traiesti. Totul se simte cu o alta intensitate, ca e durere, ca e bucurie, are alt gust, alta savoare, alta tarie.
Echilibru mai inseamna “debransarea” de trecut, aici mai o dau in bara , si inseamna sa nu te mai proiectezi atat in viitor. Trecutul insa ne doare, atasamentele de anumite persoane sau evenimente ne tintuiesc, ne fac de piatra si simtim ca nu ne putem misca. Avem poate rani nevindecate, invatam ca timpul “vindeca” insa uitam ca uneori acel coltisor din suflet pe care il tinem atat de ascuns la un moment dat va iesi la lumina si ne va strica toate planurile. Curatirea si vindecarea se face intai cu durere, e important sa curatim, chiar daca nu ne place, chiar daca doare. Cu cat facem asta mai tarziu cu atat durerea va fi mai mare. Multi raman in trecut si cu rani care ii impiedica sa isi traiasca viata. Si inca ceva nu mai incercati sa intelegeti trecutul, nu in amanunt pentru ca va pierdeti, azi sunteti alta persoana, mai inteleapta, traiti ceea ce va ofera prezentul. Mesajele pe care le ai de inteles ti se vor arata in prezent, e important doar sa fii atent.
Eu inca sunt invatatel la vindecat rani, mai ales ca sunt adanci, iar pentru asta am nevoie de liniste pentru a-mi auzi nelinistile de acolo din camera ascunsa a sufletului meu si asa pot face curatenie, pot vindeca.

Crezi că există un moment, o clipă, un lucru spontan , o vorbă sau o privire, care te determină să alegi ? Răspunsul este: da, există. Dar nu uita, trebuie să îţi cauţi singur momentul şi apoi să creezi un cadru adecvat pentru producerea lui. E vorba de mai multe lucruri, dar cel mai important este că ele încep cu tine. Tu deţii în acest moment controlul, tu alegi pentru tine. Nu există o ecuaţie perfectă pentru asta, ci doar nişte ingrediente cheie care pot declanşa în mod oportun momentul. Momentul tău. Care e azi. Acum.

Vrei să ştii când vei afla ce vrei să faci într-un moment anume? Când exteriorul va rezona într-un final cu interiorul tău, adica cu ceea ce îţi doreşti tu să faci. Am învăţat ce înseamnă să oferi şi să primeşti, fără să fi cerut, ce înseamnă să ajungi să câştigi încrederea cuiva doar prin simplul fapt că eşti tu şi atât. Să fii natural. Să fii om. Să arăţi interes faţă de persoana din faţa ta. Să o asculţi. Măcar o dată fii acolo cu ea, pe aceeaşi lungime de undă. Să ştii ce să spui şi mai ales, când. Tu ştii asta?

Când întâlneşti o privire în care regăseşti o urmă de înţelegere, cuvintele sunt de prisos. Nu uita că, în orice moment, într-un fel sau altul, tu eşti o sursă de inspiraţie pentru cineva din jurul tău, deşi nu o ştii. Pentru că devii asta nu prin ceea ce eşti, ci prin ceea ce îţi doreşti să fii. E o întreagă evoluţie, un proces prin care ajungi să trăieşti, să simţi ceea ce mereu ţi-ai dorit: că o parte din tine se regăseşte în celălalt, un gând, un ceva care va rămâne.

Crezi că există un moment, o clipă, un lucru spontan , o vorbă sau o privire, care te determină să alegi ? Răspunsul este: da, există. Dar nu uita, trebuie să îţi cauţi singur momentul şi apoi să creezi un cadru adecvat pentru producerea lui. E vorba de mai multe lucruri, dar cel mai important este că ele încep cu tine. Tu deţii în acest moment controlul, tu alegi pentru tine. Nu există o ecuaţie perfectă pentru asta, ci doar nişte ingrediente cheie care pot declanşa în mod oportun momentul. Momentul tău. Care e azi. Acum.

Vrei să ştii când vei afla ce vrei să faci într-un moment anume? Când exteriorul va rezona într-un final cu interiorul tău, adica cu ceea ce îţi doreşti tu să faci. Am învăţat ce înseamnă să oferi şi să primeşti, fără să fi cerut, ce înseamnă să ajungi să câştigi încrederea cuiva doar prin simplul fapt că eşti tu şi atât. Să fii natural. Să fii om. Să arăţi interes faţă de persoana din faţa ta. Să o asculţi. Măcar o dată fii acolo cu ea, pe aceeaşi lungime de undă. Să ştii ce să spui şi mai ales, când. Tu ştii asta?

Când întâlneşti o privire în care regăseşti o urmă de înţelegere, cuvintele sunt de prisos. Nu uita că, în orice moment, într-un fel sau altul, tu eşti o sursă de inspiraţie pentru cineva din jurul tău, deşi nu o ştii. Pentru că devii asta nu prin ceea ce eşti, ci prin ceea ce îţi doreşti să fii. E o întreagă evoluţie, un proces prin care ajungi să trăieşti, să simţi ceea ce mereu ţi-ai dorit: că o parte din tine se regăseşte în celălalt, un gând, un ceva care va rămâne.

Nu înteleg de ce îmi vine greu sa scriu despre stari prin care am trecut de atâtea ori.
Cel mai rau îmi pare, de fapt, ca ele nu pot fi descrise si surprinse în esenta lor.
Pentru a le întelege, trebuie sa treci prin ele. Si aici, exista anumite etape de parcurs.
Am fost întrebat acum ceva timp daca as alege fericirea eterna desigur daca acest lucru ar fi fost posibil, tinând cont si de faptul ca toti cautam fericirea pe parcursul vietii – cel putin asa îmi place sa cred.
Da, as alege fericirea. Însa nu eterna. De ce? Ar însemna sa învat sa uit sentimentul de melancolie si tristete, si nu vreau. Nu vreau doar unul singura în viata mea.
Le vreau pe toate cele trei, si pe celelalte care mai ramân. Mi-ar fi dor de ele.
Parca as pierde ceva din mine, si as înceta a mai fi eu. Si da, zâmbetul celui care sufera e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…
Cred ca totul în viata ar trebui sa se gaseasca în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Daca nu se gaseste, atunci ar trebui ca noi sa facem tot posibilul ca sa se gaseasca.
Sa fie vorba si aici de alegere?
Poti afirma ca trist esti când alegi sa nu fii fericit, si ca de fapt, noi suntem cei care alegem sa vedem partea urâta a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime?

am ceva articole dar nu ma hotarasc la titlu …ex:….sa class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/vedem” title=”vedem”>vedem ce surprize ……de la voi ma refer…

Uneori trec nepasator si in fiecare moment al vietii dau vina pe timp, timpul infinit, inexistent, care e finit doar in acceptiunea omului. Tot ce este simplu devine complicat in acceptiunea noastra si invers. Sunt teleghidat in gandire si miscari intr-o realitate plina de otrava , care ma stoarce de energie . Toate sunt anapoda, norocul e hazard, viata intamplare, fericirea nu este alegere ci o încrucişare de mai multe ingrediente .

Este foarte important sa stim sa mancam civilizat. Desi pare a fi ceva elementar, se constata  adesea ca multi oameni nu cunosc lucrurile simple. Am sa incerc in cele ce urmeaza sa mentionez ceea ce se face si ceea ce nu se face la masa.

Am sa incep cu lucrurile pozitive, deci cum trebuie sa te comporti la masa in societate:

- te asezi la masa tragand scaunul fara prea mult zgomot, dupa care il asezi convenabil, nici prea aproape, nici prea departe de masa.

- daca exista servete de masa, il desfaci si ti-l aranjezi pe picioare.

- studiezi cate feluri de pahare si cate feluri de tacamuri ai pe masa, astfel iti dai seama care va fi meniul.

Exista de regula pahare pentru aperitiv, pentru vin, pentru apa, eventual pentru sampanie, sau licheur/coniac. Paharele difera ca forma si marime.

La tacamuri exista de obicei un set pentru aperitive , un set pentru peste, un set pentru felul principal si eventual furculita mica sau lingurita pentru desert. Tacamul pentru peste, daca este special are furculita cu trei gheare, iar cutitul are curbata partea din fata.

- daca trebuie sa comanzi felurile de mancare, chelnerul va aduce lista cu meniurile, de unde alegi ce-ti place. Daca ai nelamuriri asupra felurilor indicate poti sa ceri detalii ospatarului. Nu este nici o problema sa ceri lamuriri, mai bine intrebi decat sa fii nemultumit dupa aceea.

- daca se comanda vinul casei, de obicei chelnerul aduce o sticla pentru degustare . Intotdeauna barbatii degusta vinul.

- cu servetul de panza te stergi usor la gura prin tamponare . La sfarsitul mesei servetul se strange usor si se aseaza pe masa. Se spune ca daca il strangi perfect e semn ca masa n-a fost buna.

Acum am sa trec in revista ceea ce nu se face la masa:

- la masa se sta cu spatele drept si cu coatele lipite de corp; nu se sta cu capul pe masa, nu se sta in pozitie tolanita, plictisita.

- nu se sta cu coatele pe masa; se pot tine mainile pe masa de la jumatatea bratelor, numai.

- nu se vorbeste cu mancare in gura.

- nu se vorbeste cu scobitoarea in gura.

- scobitul in dinti se face cu discretie: plimband scobitoarea intre dinti cu gura inchisa, sau mascand operatiunea cu mana cealalta.

- nu se gesticuleaza cu furculita sau cutitul.

- nu se mananca cu cutitul.

- nu se soarbe cu zgomot, nu se musca cu zgomot, nu se mesteca cu zgomot.

- nu se faramiteaza painea, nu se fac cocoloase de paine, iti rupi atat cat iti trebuie pentru o inghititura; nu se musca dintr-o bucata mare de paine.

- nu se izbeste farfuria cu tacamul.

- nu se sterge farfuria cu paine, chiar daca ti-a placut foarte mult mancarea.

Am sa fac un alt post pentru mancaruri speciale, exotice, care incep sa devina si la noi foarte populare.

Ca o recomandare pentru cei care calatoresc si se confrunta cu situatii mai speciale: in viata nimeni nu s-a nascut invatat; atunci cand trebuie sa afli, intrebi, te uiti in jurul tau, te gandesti ce ai vazut in filme, in felul acesta aduni informatii. Intr-o tara straina trebuie sa ai mare grija ce mananci. Daca ceva nu-ti place, ti se pare ciudat, iti provoaca sila, e mai sanatos sa te eschivezi elegant, decat sa ai probleme dupa aceea.

Cred ca inseamna sa ai puterea de a auzii dar depinde cum etalezi in capul din mintea ta efectul celor auzite.Cit si cum poti asculta,gindi,evalua sau accepta.Cred ca la virful celor enumerate nu are medalia de aur decit timpanul,care are trista menire de a fi portar .El in prima secunda iti spune sa te bucuri si nu este raspunzator de ce urmeaza.De rest se ocupa “capul din mintea noastra“.Asa ca dupa mine nu conteaza decit prima parte caci dupa, vine sigur un potop de ganduri,amintiri, dureri sau dezamagiri care nu mai au legatura cu sarmanul portar.Rumegati si o sa constatati ca aceea secunda data de portar este mai valoroasa decit orice.

Amagirea, desi nu vrem sa o traim, exista adeseori in relatiile noastre, tot crezand ca, in sfarsit , e vorba de iubirea adevarata. Si totusi nu indraznim sa renuntam la unele amagiri, tot de teama de singuratatea aceea apasatoare si atat de trista . Vrem sa iubim si vrem sa fim iubite si daca realitatea nu este ceea ce dorim, atunci alunecam intr-o amagire care are ascunsa in ea atata tristete incat, ar fi mult mai bine sa o alungam din sufletul nostru cat mai repede si cat mai hotarat. Asa ar fi cel mai bine, cum facem insa?…

Ne mintim ca iubim, doar fiindca ne e mai bine sa ne incalzim inima cu o iluzie decat sa induram singuratatea absoluta. Ne indragostim de oameni care nu dau doi bani pe noi, dar ne gasim argumente sa insistam in greseala si sa ne spunem ca n-am inteles bine semnele indiferentei lor. Ne pacalim spunandu-ne ca suntem potriviti cu parteneri care n-au nimic in comun cu noi, dar care, intr-un context oarecare, si-au intersectat deziluziile cu ale noastre. Si-mi amintesc mereu versurile lui Adrian Paunescu , “Dar, bine-i venit, amagire,/Mai stai, mai dureaza un pic,/ Aceasta mintita iubire,/ Oricum, e mai mult ca nimic”, versuri al caror inteles l-am trait de o mie de ori, al caror sens ma doare si acum.

Eu recunosc ca nu prea am intalnit oameni care sa-si recunoasca cu usurinta greselile, nici in fata lor si, cu atat mai putin, in fata celorlalti. De cele mai multe ori, cand atrag atentia cuiva ca a gresit, mi se raspunde cu o scuza alambicata si care, pana la urma, nu justifica nimic, doar il face pe interlocutor sa se simta un pic mai bine. Si marturisesc ca eu insumi, atunci cand ma analizez lucid , ma trezesc ca-mi gasesc tot felul de Circumstante atenuante pentru puzderie de fapte pe care le-am comis in mod necugetat. Sigur ca, in fata propriei mele analize, pacaleala nu tine mult. “Am gresit” imi rasare in suflet si in gand ca o speranta ca data viitoare voi fi mai bun, mai corect, mai onest.

Sunt perfect de acord ca exista si scuze absolut valabile, perfect acceptabile. Numai ca, nu stiu cum se face, dar atunci cand se ajunge la situatii in care unul cere socoteala altuia, nu prea mai e vorba despre scuze plauzibile.

Numai atunci cand ai un motiv temeinic e ingaduit sa nu iti tii o promisiune . Dar si atunci trebuie sa anunti din timp ca a intervenit ceva si sa pui in loc o noua promisiune. Sa stabilesti un nou termen, sa anunti o noua fapta buna, care sa o inglobeze pe cea pe care, din ratiuni obiective, nu ai reusit s-o indeplinesti de data asta. Nu e de ajuns sa arunci un simplu “Scuza-ma!” si sa crezi ca s-a facut iar primavara.

Numai ca mie mi se intampla tot mai des sa dau peste oameni care una zic si alta fac si, culmea, nu o data am vazut asta la oameni care mai si primeau salariu pentru faptele lor. La ceas de bilant , cand cineva le explica de ce nu are nici o noima sa te angajezi sa faci ceva, dar sa nu duci la bun sfarsit, am auzit de atatea ori, incat mi-a devenit profund antipatica, formula prefacut concilianta care, de obicei, nu rezolva nimic pentru nimeni: “Da, dar…”

Oamenii se mint . Mult, des, pe faţă, neruşinat, cu nonşalanţă. Oamenii se mint că iubesc sau că urăsc, se mint că totul e perfect sau că nimic nu e bine, se mint că sunt capabili sau că sunt nişte eşecuri, se mint în toate privinţele. Astea ne sunt mecanismele de adaptare şi/sau autoapărare. Simţim că avem controlul asupra situaţiei, asupra propriei noastre vieţi atunci când o facem. Cât de des auzim “nu pot trăi fără el/ea”, “eşti cel mai bun/cea mai bună”, “ma urăşte/iubeşte toată lumea”, “(nu) sunt în stare” sau “nu mai suport”. Sunt toate minciuni. Nu-i adevărată niciuna din afirmaţiile astea. Îi şi demonstrez celui care nu mă crede.

Şi cum ar fi dacă într-o zi nu ne-am mai minţi? Ca un cur. N-ar mai fi pasiune, n-ar mai fi suferinţă, totul s-ar reduce la o grămadă de inşiruiri logice, deducţii – raţionamente – judecăţi, argumente, aproximări si probabilizări, poate ar fi prea static totul. Ţipete, tristeţe, extaz, veselie, anxietate , teamă, poate n-ar mai fi chiar aşa cum le ştim.

Şi totuşi, dacă măcar din când in când..

De ce aleg femeile barbatii pe care nu ii vor?

De ce se mint cu nonsalanta, cum ca el ar fi acela si ca locul lor e langa ele?
De ce se lasa in situatii caracterizate de o oarecare blazare cand ele prin natura lor cauta atractie , pasiune, dragoste/ura, destrabalare afectiva, emotie etc?
De ce atunci cand sunt tratate cu indiferenta gasesc scuze barbatilor?
De ce se multumesc cu ceea ce nu le multumeste?
De ce aleg o varianta proasta si o impacheteaza apoi in hartie cat mai colorata pentru a-i ascunde defectele?
De ce considera ca e cazul sa ia masuri (proaste) pentru ca au o varsta si nu au intalnit nimic mai bun?
De ce evadeaza din situatii stupide intrand in altele la fel de stupide, alaturi de persoane la fel de stupide?

Unele lucruri in viata asta sunt complicate. Foarte complicate, ne chinuim cu ele, ne straduim sa le dam de capat, gasim ramificatii la randul lor complicate, ne enervam, ne deprimam, luam atitudine, incercam iar sa rezolvam ceva. Reluam ciclul, compulsiv de-a dreptul, de parca am incerca sa ne satisfacem o anumita nevoie obsedanta, o nevoie de a ne complica serile, zilele, situatiile, vietile.

Un individ cu un mare talent in a aprecia oamenii desena la un moment dat o chestie numita ulterior piramida nevoilor, pornea de la cele elementare, fiziologice pana la cele mai complexe, ca autorealizarea etc. Era gresita insa, incompleta mai exact. Nu continea pe niciunde nevoia oamenilor de a se complica, de a vedea mult mai complex si voalat lucrurile simple si evidente.

E o nevoie, sunt 100%. N-are cum sa fie altfel, prea multi oameni o fac prea des si prea cu talent. Nu e o tendinta, nu nu, ne complicam cu indarjire nu doar tindem sa o facem. Nu e nici un hobby pervers, de multe ori suferim, ne stresam, ne enervam, plangem, nicidecum nu experimentam emotiile placute oferite de practicarea unor chestii placute de timp liber.

Intrebati o femeie inselata “ce se petrece, de ce suferi in loc sa faci ceva”, raspunsul e universal si in acelasi timp monumental: “nuu..nu e chiar asa simplu”. Ba da, draga mea, e simplu, o baga in alta iar pe tine te deranjeaza si totusi taci. Bine, acest raspuns e inutil, ba chiar mai mult, strica. Intrebati un barbat nervos “care e problema, te-ai enervat pentru remarca aia stupida a sefului, desi e a 1493-a oara cand o face” – acelasi raspuns “nu e chiar asa simplu, acum a fost altfel”. Nu dude, nu a fost altfel, asa e el si asa se poarta intotdeauna, cu variatiuni pe tema, esenta ramane totusi aceeasi. Iar solutia e aceeasi ca de obicei, simpla si concisa – treci peste sau pleci. Raspuns inutil din nou.

Ei na, e prima data cand esti prastie in viata ta. E mai degraba o meserie pentru tine, dude.

Si pana la urma ce rezolvam. Nervi, stres, lacrimi, nesomn, cearcane , no sex, emtoii, dracu stie, in nici un caz ceva bun. Si ne-o facem chiar cu mana noastra, ca un fel de masturbare trista.

Mai bine am face sex ca iepurii, ar fi mai productiv .

Luati de cititi ca sa va reamintiti ca prin vene avem ceva mai de la Daci nu de la unchiul Sam….

“Pe 24 februarie se iubeste. Se iubeste in stilul dulce romanesc, in cel mai curat si mai intens mod. Este zi de primavara, iar natura revine la viata, pasarile presara bucurie, florile anotimpului ne incanta simturile, voia buna e la ea acasa, pe plaiurile mioritice.

Este ziua lui Dragobete , numit si Navalnicul sau Logodnicul Pasarilor, fecior chipes si puternic, ce ne aduce iubirea in casa si in suflet.
Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Din pacate, acestea tind sa fie tot mai mult uitate de romani si inlocuite cu sarbatoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sf-ului Valentin. In mediul rural, in special, traditia straveche, riturile vechilor traci raman inca vii. Romanul de aici isi mai aduce inca aminte de obiceiul de demult al fetelor si baietilor, care, in ziua lui Dragobete, se primeneau in haine curate de sarbatoare si porneau cu voie buna inspre padure, pentru a culege ghiocei, viorele, tamaioasa, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse farmece de dragoste. Inspre ora pranzului, fetele porneau in goana inspre sat, fuga fiecareia atragand dupa sine cate un baiat, si nu unul oarecare, ci acela care le indragea. De isi prindea aleasa, acesta ii fura o sarutare in vazul lumii, sarutare ce simboliza legamantul lor de dragoste pe intregul an de zile. De aici si celebra zicala ” Dragobetele saruta fetele!”, mult indragita de fetele nerabdatoare, ce purtau in suflet speranta primirii a cat mai multor sarutari, ce erau menite sa le aduca acestora dragoste pe deplin in viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strange omatul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca avand efecte magice asupra lor atunci cand o foloseau, intrucat deveneau mai frumoase si mai dragastoase.

Flacaii stransi in cete sau multimile de fete obisnuiau ca, in ziua de Dragobete, sa isi cresteze bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau taieturile, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce.
Traditia mai spune ca, in aceasta zi, cand biserica crestina sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan, oamenii isi intrerupeau toate muncile, curatandu-si si aranjandu-si insa casa, pentru a-l intampina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci insotit de asa-numitele zane Dragostele, ce le sopteau vorbe de amor indragostitilor.
Fiecare avea grija ca aceasta zi sa nu ii prinda fara pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rau, prevestitor de singuratate pe intreg parcursul anului, pana la urmatoarea zi de Dragobete.

Prilej de bucurie si bunastare, Dragobetele reprezinta una dintre cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului roman. Pacat insa ca foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit -o cu sarbatoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sf-ului Valentin, ce nu are nici o inrudire cu mitologia populara romana. Insa romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreaza pe 24 februarie a fiecarei primaveri“.

Blogging-ul e un sport cel puţin dubios. Recunosc, eu am grijă ce scriu; selectez, reformulez, voalez, mai codific cateodată, ideea e că nu vreau să fiu prea pe faţă cu lucrurile, ţine de un oarecare grad de intimitate a propriilor mele gânduri. Din această cauză de multe ori durează mult până pun un nou articol.

Mă gândeam la ce fac în ultima vreme. Oare fac prostii? Cred că e ok să te gândeşti în primul rând la tine în marea majoritate a situaţiilor. Cu alte cuvinte, poate că totuşi nu fac prostii.

Vorbeam cu cineva azi, mi-am dat seama că am issues. Not something to be happy about.

O duminică plăcută să aveţi cu toţii.

“1. Nimănui nu îi place să piardă. Pierderea generează o emoţie ce nu ne face plăcere.

2. Pierderea ar trebui să inspire câştigul.

3.  Unii oameni evită să rişte pentru că se gândesc că este posibil să piardă, ceea ce este un lucru dureros.“

In momentele mele cele mai grele mi-am adus aminte de un citat, nu stiu al cui, poate un anonim, dar care ca toti marii anonimi ai omenirii a avut un moment de profunda revelatie pe care a tinut sa-l impartaseasca tuturor:

“viata nu ne da oamenii de care avem nevoie , ea ne da oameni care sa ne iubeasca, sa ne raneasca, sa ne paraseasca, toate pentru ca noi sa devenim ceea ce suntem destinati sa fim”.

Adevarul acestor vorbe l-am probat. Cine ii trimite pe acesti oameni nu vom afla niciodata … depinde si in ce credem…. daca credem in divinitate vom spune ca aceasta i-a trimis … daca credem in destin vom pune asta pe seama lui… Dar indiferent cine i-a trimis, daca la capatul unui sir de evenimente in care nu ne-a fost tocmai bine, am suferit si ne-a durut ca dracu, avem totusi puterea si intelepciunea sa analizam si sa constientizam ce au lasat esential acesti oameni in urma lor, atunci vom avea o revelatie: ne vom da seama ca acesti oameni ne-au schimbat radical viata, ne-au imprimat o noua personalitate, cea adevarata noua, de care nu fusesem constienti anterior si pe care daca nu-i intalneam am fi ratat-o, ne-au dat o noua viata si un nou viitor, cel care ne caracterizeaza cu adevarat. Si in acel moment, desi durerea si dezamagirea vor ramane pe veci ca o umbra cu gust amar, ar trebui sa avem puterea sa le inchidem definitiv acolo undeva, unde stim ca am mai inchis si alte rele, sa pornim mai departe din punctul in care ne-au lasat acesti oameni atunci cand ne-au parasit si sa ducem mai departe cu noi noul mod de viata deprins de la ei si tot ceea ce ne-au invatat bun.

Tine insa numai de noi sa constientizam care a fost menirea acestor oameni in viata noastra. Si in momentul in care vom reusi aceasta constentizare traiesc cu speranta ca vom putea sa ne urmam fericiti mai departe drumul.

Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop , dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.

Trecerea timpului este, pentru om un fapt ireversibil,care lasa urmari nedorite.

Trecerea timpului pentru fiinta class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/ class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/umana” title=”umana”>umana ” title=”umana”>umana ajunge de nerecuperat.

SI VAX

“ Tristete si suspina,lacrimi cristalina
Am strans in sufletelul meu mai Doamne
In fiecare seara lacrima amara
Curgeau pe obrajorul meu mai Doamne
Te astept acasa,dorul tau m`apasa
Ma inec in plans,spune`mi oare cine
Durerea sa mi`o aline“

CICA CARE ESTE…CA ESTE

IN GRABA SPUN SI E CIUDAT ..DE LA REFREN LA CUGETAT..MA STRADUI SA SPUN CE  GANDESC …SI MA ABTIN …SI STARUIESC…IN GIND SA SPUN CAM CE GINDESC…DE VREI …TU VREI SAU …DE NU VREI ….IDEEA MEA TU SA O IEI….SI CRED CA NU POTI SA O DUCI …IDEEA MEA SA O EDUCI…..IN CULMI DE DE GIND  SI CUGETARI SA POTI SA AI STRAFULGERARI…DE DATINI SI DE AMINTIRI …SPER  SA MAI POTI…SA VEZI CURAT….UN GIND CURAT SI NE PATAT…DE AMINTIRI ……

A SE BOŞOROG//Í mă ~ésc intranz. pop . 1) A se îmbolnăvi de hernie ; a se vătăma. 2) A pierde vigoarea fizică şi/sau intelectuală (în special din cauza vârstei înaintate); a se hârbui; a se ramoli; a se rablagi; a se rebegi. /Din boşorog